“If there’s any kind of magic in this world, it must be in the attempt of understanding someone, sharing something. I know, it’s almost impossible to succeed, but…who cares, really? The answer must be in the attempt.”–Celine (Julie Delpy), Before Sunrise (1995).

A trecut un an...

...cu rele si cu bune. Dar mai ales cu bune. In aer pluteste oboseala. Deasupra ei satisfactia ca oficial azi e prima zi de concediu. Bucuria cea din urma vine sa spele si sa distruga orice urma de neplacere. La orizont intrevad o vacanta perfecta. Cum n-am avut demult...sau poate niciodata. E timpul in care visele cele mai indraznete se impletesc cu cele mai frumoase momente si prind aroma unei realitati de poveste. Proaspat asezate pe hartie planurile incep sa se puna in miscare. Incet si sigur. Pe fundal : Green Day - Time of your life

E liniste. In casa si in viata.

Nu stiu cum s-a intamplat totul. Poate cand am incetat sa mai gandesc asa mult. Am momente in care ma simt coplesita de tot ceea ce traiesc. Un amalgam de sentimente, o lupta intre bine si rau, intre ratiune si simtire... Suntem in pragul sarbatorilor, si desi nu am reusit sa imbrac spiritul si entuziasmul de altadata, am o stare de bine. De liniste si pace sufleteasca. Ma simt pregatita sa profit de clipele frumoase fara sa ma gandesc la consecinte, sa primesc vesti bune, si sa muncesc intens pentru a-mi atinge idealurile. Mai mult ca niciodata realizez ca viata inseamna alegeri (fie ele bune sau rele)si ca totul e schimbator... Ma pregatesc sa merg la Biserica. Anul asta o sa iau lumina plina de credinta si cu acceptare in suflet.

A vazut cineva pe unde ratacesc?!

Ceata. Plutesc in incertitudini si adevari deformate. Vreau sa castig o lupta, dar n-am putere sa lupt.
Vreau totul si nimic in acelasi timp. Ma afund in activitati, si ma pierd in detalii lipsite de importanta. Traiesc prezentul privind mereu in oglinda trecutului. Merg inainte cu privirea intoarsa si incerc sa evit greselile anterioare. Cand ma plicisesc incerc sa aduc lumina si speranta in locuri din cele mai pustii. Ma abat de la orice drum ma indrepta spre liman, si ma incapatanez sa curat prezentul cu valurile inca tulburi ale trecutului. Trist e ca nu-mi amintesc din trecut oameni sau intamplari, ci suferinta.
Incerc sa ma protejez, construindu-mi o carapace care nu ma caracterizeaza si care-mi slabeste increderea in mine si in ceilalti. Vorbesc despre mine, si nu ma recunosc. Nu, clar nu sunt eu!

Subscriu!

"Nu am puterea sa astept, sa pastrez distanta, sa pretind dovezi, sa fiu rezervata si rabdatoare in convingerea ca, daca intr-adevar mi-a iesit in cale o mare iubire, atunci isi va gasi puterea sa mi se arate, intreaga, desavarsita. M-am multumit cu franturi de viata si am pus, in locul adevarurilor care n-au existat niciodata, setea mea de iubire. In cautarile mele, m-am ratacit urmarind himere a caror dragoste mi-a otravit inima. In incercarile mele disperate de-a nu mai lasa timpul sa treaca fara noima, nu am facut altceva decat sa-mi irosesc anii din urma.
Dar am invatat un singur lucru cu folos: sa nu mai caut, si sa nu mai astept. Sa nu mai cred, si sa nu mai cercetez. Sa am credinta ca marile miracole, revelatiile sfinte si marile iubiri ti se arata intregi, in toata splendoarea, in toata stralucirea lor, fara sa fie nevoie sa le urmaresti sau sa scotocesti dupa ele. Marile iubiri sunt precum rasaritul ori ploaia, precum curcubeul. Sunt ca primavara asta de dincolo de geam, care ti se arata fara sa o strigi, fara s-o chemi, stiind ca n-ai cum sa nu-i simti lumina."

{ Dragostea e un bonsai, Alice Nastase }